O dimineață cu Big Brother

De mult m-am lăsat de obiceiul privitului la televizor. În casa noastră nu avem televizor, astfel încât pot să mă desfătez cu toate lucrurile bune care-mi umplu timpul pe care altfel l-aș fi irosit cu privitul. Conversații; iau cina în liniște la masă cu soția și copiii; conversații; citesc cărți cu fiica mea; citesc cărți în solitudinea și confortul fotoliului preferat; conversații; privesc de pe terasă la găinile și rațele care ciugulesc în curte; sorb pe îndelete un pahar spre seară, când lumina pălește anunțând sfârșitul încă unei zile date de Dumnezeu; conversații. Nu, nu mă mai uit la televizor, cu toate că uneori îl mai văd la sala de gimnastică sau în camere de hotel sau în aeroporturi în timpul escalelor între zboruri. Și articolul acesta îl scriu de fapt în timpul unei lungi escale la aeroportul Dallas-Fort Worth, timp în care nu prea am de ales decât să văd cu de-a sila ce se dă la TV. Sunt ecrane peste tot, omniprezente, se pare; sunt greu de evitat, dau buzna în mintea noastră, își iau singure dreptul la atenție, fie că vrem, fie că nu; sunt niște violatori tehnologici care ne abuzează.

Un pic mai devreme, pe când mă pregăteam să iau prânzul într-un restaurant, mi-a fost aproape imposibil să-mi iau ochii de la un ecran care tot arăta un grup de oameni fericiți ce se ajutau între ei, cu subtitrarea care spunea că suntem cu toții „cetățeni ai lumii”, o expresie care a ajuns o mantraprintre cei care văd în globalizare o forță negreșit benefică. După ce mi-am plătit consumația, am ieșit să mă plimb de la un terminal la altul, în parte pentru a-mi ajuta digestia și în parte pentru a scăpa de înnebunitorul ecran cu aceleași imagini care se repetau mereu și mereu și care-mi stricase liniștea și intimitatea mesei. Trecând pe rând de la un terminal de plecări la altul, vedeam mereu pe ecrane „ultima știre” pe CNN despre dezastrul iminent care va lovi Marea Britanie dacă guvernul englez va continua cu Brexitul. Nu mă uitam la TV și nu putem auzi ce spunea „expertul” dar nu am putut să nu văd mesajul de pe burtieră care continua să răspândească propaganda CNN: „Brexitul va cauza un dezastru în orice privință.” Am trecut de ecranul TV dar la următorul terminal era un altul care propovăduia același refren propagandistic. E sfârșitul lumii dacă Marea Britanie va duce Brexitul până la capăt. Sfârșitul lumii. Și ăsta nu e doar un pericol oarecare, sau o posibilitate, e o certitudine dogmatică indiferent din ce unghi privești problema: Dezastru… în orice privință.

Cu toate că nu puteam auzi clar ce spunea „experta”, pot să spun totuși că știu bine ce spunea. Era desigur aceeași manea, același refren ridicol. Ideea de suveranitate națională e demodată și nesustenabilă; o economie sănătoasă presupune renunțarea la suveranitate în fața unei entități de monolit mega-politice cum este Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă o treaptă inevitabilă și inexorabilă în urcușul spre o ordine mondială globalistă unde vom fi cu toții fericiți „cetățeni ai lumii.” Ți-ai putea pune întrebarea, ce fel de libertăți politice ar avea acest „cetățean al lumii” atunci când toate deciziile majore care-i afectează viața sunt luate de o autoritate globalistă. Cine va auzi sau asculta vocea unui individ, a omului mărunt, atunci când vocea lui e doar una din multe miliarde? Cine se va apleca să-i înțeleagă mărunta lui viață, în mărunta lui localitate și regiune, atunci când toată puterea a fost dată în mâinile unui guvern global care a fost instaurat de cele mai puternice entități ale lumii: corporațiile globale și instituțiile financiare internaționale?

Acest ultim scenariu a fost motivul maxim de îngrijorare al britanicilor atunci când au votat pentru Brexit. Cu toate că au fost avertizați în timpul campaniei că îi va aștepta un dezastru economic, s-au arătat dispuși să-și asume riscul pentru a-și recâștiga libertatea din ghearele unui monolit politic endemic corupt, care a tratat problemele lor cu același neîntrerupt dispreț. Dezastrul economic preconizat nu s-a întâmplat, însă în continuare li se spune că acesta îi pândește inevitabil de după colț dacă nu se căiesc și nu se dau din nou pe mâna de fier a Uniunii Europene, embrionul globalismului. Lucrul de care avem nevoie, ne spun „experții”, este un alt referendum, astfel încât britanicii să aibă ocazia de a cerși iertare pentru păcatul lor de a vrea independența. Lucrul de care avem nevoie este întoarcerea lor în staulul închis cu lanțuri, cu coada lor colectivă între picioare. Dacă vor face asta, totul va fi din nou bine; dacă refuză să capituleze, îi pândește spectrul dezastrului. Este desigur posibil ca „experții” aceștia să joace rolul lui Petrică din povestea cu lupul.

Ei răspândesc o alarmă mincinoasă, spun minciuni gogonate și se mai ajută și de statistici manipulate. Este foarte probabil ca Brexitul să nu fie urmat de un dezastru economic.   Dar chiar și dacă se va dovedi că „experții” au avut dreptate, a meritat totuși riscul, pentru că unele lucruri sunt mai importante decât valoarea lirei sterline sau a dolarului din buzunarele noastre. Unele lucruri merită sacrificiul confortului material. Nici suveranitatea politică și nici sufletul nu ar trebui vândute pe treizeci de arginți.

O asemenea logică nu valorează nimic în ochii „experților”, acești slujitori ai lui Big Brother, care, asemenea cinicului lui Oscar Wilde, știu prețul fiecărui lucru dar nu știu valoarea nici unuia. Ei nu pun preț pe libertate pentru că ea nu poate fi calculată în termeni econometrici. Libertatea nu are loc în curba cererii și ofertei. Ea nu contribuie la PIB. Nu are valoare pentru că nu are preț. Dar, și aici e tocmai esența problemei, ea nu are preț pentru simplul motiv că e neprețuită. Traducere de Monica Stinghe după The Conservative Imaginative